SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL - CUVÂNT LA PRAZNICUL "ADORMIRII MAICII DOMNULUI"

Din "Viata Maicii Domnului" Sfantul Maxim Marturisitorul
Editura Deisis

Adormirea
103. Acum prin harul ei vom vorbi despre moartea sa şi despre mutarea ei din această lume la împărăţia veşnică; a asculta o astfel de istorie e bucuria şi lumina sufletelor prietene lui Dumnezeu. Când Hristos, Dumnezeul nostru, a vrut să o facă să iasă din această lume pe preasfânta şi curată Maica Sa şi să o ducă în împărăţia cerurilor pentru a primi cununa veşnică a bunăvoirilor şi ostenelilor mai adânci decât firea, pentru a o aşeza la dreapta Sa cu veşmânt de aur ţesut cu strălucire din felurite culori şi să o proclame Împărăteasa tuturor făpturilor, să o ducă înăuntrul catapetesmei şi să o facă să locuiască în Sfânta Sfintelor, i-a vestit dinainte slăvită mutare. Şi i-a trimis din nou pe arhanghelul Gavriil să-i anunţe slăvită mutare, ca odinioară minunata zămislire. Arhanghelul a venit deci şi a întins ramura de finic care era semnul biruintei. Ca în ziua în care ieşiseră cu ramuri de finic în întâmpinarea Fiului său, biruitorul morţii şi nimicitorul iadului, tot aşa arhanghelul i-a întins Sfintei Fecioare această ramură, semn al biruinţei asupra pătimirilor şi sărăciei morţii, şi a spus: "Fiul şi Domnul tău te cheamă: E ceasul venirii la Mine a Maicii Mele! De aceea m-a trimis să-ţi vestesc din nou, binecuvântată între femei! Astăzi, aşa cum ai umplut de bucurie pe locuitorii pământului, aşa vei bucura oştirile cereşti prin urcarea ta, tu cea binecuvântată care ai făcut să strălucească încă şi mai mult sufletele sfinţilor. Bucură-te! cum ai strigat odinioară, căci iei numele plin de har ca o cinste veşnică. Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine! Rugăciunile şi cererile tale urcă la Fiul tău în ceruri şi potrivit cererii tale îţi porunceşte să laşi această lume şi să urci în sălaşele cereşti, şi să fii alături de El în viaţa veşnică şi fără sfârşit!"

Când Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria a auzit aceasta, s-a umplut de bucurie şi a dat îngerului răspunsul ei dintâi: "Iată roaba ta! Fie mie şi acum după cuvântul tău!" Şi îngerul a plecat.

104. Atunci Preabinecuvântata şi slăvită Născătoare de Dumnezeu Maria s-a ridicat, şi plină de bucurie s-a dus în Muntele Măslinilor, ca să aducă Domnului în linişte şi în lucrarea harului mulţumirea şi cererile pentru sine şi pentru lumea întreagă. Urcându-se în munte, şi-a înălţat mâinile şi şi-a închinat rugăciunile şi mulţumirile lui Hristos, Fiul său. Atunci s-a întâmplat mare minune, pe care au ştiut-o cei ce s-au învrednicit de o astfel de cunoştinţă, şi acest lucru a ajuns prin ei până la noi. În timp ce se ruga şi îşi aducea cererea ei Domnului într-o închinare, toţi pomii ce se aflau acolo s-au închinat până la pământ cinstind-o. Când şi-a sfârşit rugăciunea şi mulţumirea, copleşită de Domnul, s-a întors în Sion şi de îndată Domnul l-a trimis pe Ioan Evanghelistul şi Teologul pe un nor, căci Sfânta Fecioară dorea să-l vadă, întrucât Domnul îi dăduse porunca înfierii. Cea binecuvântată între femei l-a văzut şi s-a bucurat încă şi mai mult, şi a poruncit rugăciunea. Şi Sfânta Împărăteasă s-a rugat, iar după rugăciune, l-a înştiinţat pe Ioan şi pe celelalte fecioare ce se aflau acolo, prin vestea primită de la înger cu privire la mutarea ei, şi le-a arătat ramura de finic pe care i-o adusese îngerul. A poruncit să pregătească casa, să aprindă candelele si căţuia cu tămâie, căci ea şi-a împodobit casa ca o cămară de nuntă ca să-L primească pe Mirele Cel nemuritor, Fiul ei mult milostiv, căci Îl aştepta cu o nădejde neclintită. Când acestea au fost săvârşite, ea a făcut cunoscut tovarăşelor şi cunoştinţelor ei taina mutării ei, iar ele s-au adunat la ea. Plângeau şi se tânguiau de despărţirea sa de ei, căci după Dumnezeu pe ea o aveau drept nădejde şi ajutor.

105. Or, sora lor, Împărăteasa şi Maica Domnului îi mângâia pe unul câte unul şi pe toţi împreună, le-a dat o salutare mişcătoare şi le-a spus: "Bucuraţi-vă, copii binecuvântaţi, şi nu faceţi din mutarea mea pricină de doliu, ci umpleţi-vă de bucurie şi mai mare, căci aceasta vine pentru bucuria veşnică, şi harul şi mila Domnului să fie cu voi pururea!" Apoi a privit la Ioan Evanghelistul şi i-a spus să dea cele două veşminte ale sale celor două văduve care o slujeau. Ea le-a descoperit tainele sărăciei şi blândeţii ei, adevărate preînchipuiri. După aceasta, a rânduit şi a poruncit cum anume să fie îmbălsămat şi unde să fie păstrat trupul ei preasfânt şi preacurat. Şi astfel, el a aşezat-o pe slăvită Maică a lui Hristos în sicriul ei, acest culcuş ce până atunci noapte de noapte fusese scăldat de lacrimile ochilor ei pentru dragostea Fiului său Hristos, şi fusese luminat de rugăciunile şi cererile ei. Şi din nou ea a cerut să se aprindă sfeşnicele. Şi credincioşii strânşi acolo suspinau din nou încă şi mai mult pentru că au aflat de mutarea Sfintei Fecioare, Maica lor. Cădeau la picioarele ei şi o rugau să nu-i lase orfani, iar dacă pleca din această lume, să-i însoţească cu harul şi mijlocirile ei.

106. Atunci Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi-a deschis gura ei nestricăcioasă şi preacurată, şi le-a spus: "Voia Fiului şi Dumnezeului meu să fie cu mine, El este Dumnezeul meu, şi Îl slăvesc şi înalţ pe Dumnezeul părinţilor mei. El este Fiul meu născut din mine după trup, dar Tatăl Său e Dumnezeu, Ziditorul Maicii Sale. De aceea, doresc să mă duc la El, Cel ce dăruie tuturor fiinţă şi viaţă. Şi când mă voi duce la El, nu voi înceta să mă rog şi să mijlocesc pentru voi şi pentru toţi creştinii şi pentru lumea întreagă, ca Cel ce o judecă în milostivirea Sa să se milostivească de toţi credincioşii şi să-i întărească şi să-i ducă pe calea vieţii si să-i întoarcă pe necredincioşi şi să-i facă pe toţi o singură turmă a Bunului Păstor care şi-a dat sufletul său pentru oile sale şi le cunoaşte, şi ai săi îl cunosc!" În timp ce binecuvântata Maică a lui Hristos vorbea aşa, şi îi binecuvânta, de îndată s-a auzit glasul unui tunet puternic şi un nor cu adiere paşnică. Şi iată că din norul strălucitor au căzut ca nişte picături de rouă înmiresmată sfinţii ucenici şi Apostoli ai lui Hristos care fuseseră adunaţi de la marginile pământului în faţa casei Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Evanghelistul şi Teologul Ioan i-a primit şi i-a salutat în linişte şi i-a adus la sfânta şi fericita Fecioară. Nu erau numai Cei Doisprezece, ci şi mulţi alţii din numeroşii lor ucenici aleşi şi făcuţi vrednici de cinstea apostoliei, cum ne spune marele Dionsie Areopagitul în Scrisoarea sa către Timotei, că el însuşi Dionsie şi Timotei şi Ierotei şi alţi prieteni au venit acolo împreună cu Apostolii la moartea Împărătesei. Au intrat înaintea ei şi au salutat-o cu frică şi respect.

107. Dar Fericita şi Preasfânta i-a binecuvântat şi i-a înştiinţat de plecarea ei din această lume. Ea le-a povestit şi moartea ce îi fusese tâlcuită de către înger şi le-a arătat semnul morţii ei, ramura de finic dată ei de căpetenia îngerilor, i-a mângâiat şi i-a binecuvântat. I-a întărit şi încurajat în săvârşirea propovăduirii celei bune. I-a salutat pe Petru şi pe Pavel şi pe toţi ceilalţi şi le-a spus: "Bucuraţi-vă, copii, tovarăşi şi ucenici ai Fiului şi Dumnezeului meu. Fericiţi sunteţi voi care aţi fost socotiţi vrednici să fiţi ucenicii milostivului şi slăvitului Domn şi Învăţător, şi El v-a încredinţat slujirea atâtor taine şi v-a ales pentru a avea părtăşie la prigoanele şi patima Sa, pentru a vă face vrednici să fiţi uniţi cu slava şi împărăţia Sa, după cum v-a făgăduit şi v-a poruncit Însuşi Domnul slavei!" Le-a rostit apoi o binecuvântare şi o astfel de învăţătură pe măsura slavei ei şi a poruncit rânduiala îmbălsămării şi îngropării sale, şi-a ridicat mâinile şi a început să mulţumească Domnului şi să spună: "Te binecuvântez, Împărate şi Fiule Cel Unul al Tatălui Celui fără de început, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, care ai socotit bun să placi Tatălui printre-o nemăsurată iubire de oameni şi să Te întrupezi din mine, roaba Ta, cu ajutorul Duhului Sfânt! Te binecuvântez pe Tine, Dătătorule a toată binecuvântarea, şi pe Tine Cel ce reverşi lumina! Te binecuvântez pe Tine, Pricină a toată viaţa de bine şi pace, care ne-ai adus cunoaşterea Ta şi a Tatălui Tău Cel fără de început şi a Duhului Sfânt Celui împreună veşnic şi de viaţă făcător! Te binecuvântez pe Tine, Care ai binevoit să sălăşluieşti în pântecele meu mai înalt decât cuvântul! Te binecuvântez pe Tine, Care ai iubit atât de mult firea omenească, încât ai îndurat pentru noi răstignirea şi moartea, iar prin Învierea Ta ai înviat firea noastră din adâncurile iadului şi ai adus-o la cer şi ai slăvit-o cu o slavă neînchipuită! Te binecuvântez şi laud cuvintele Tale, pe care ni le-ai dat cu adevărat, şi cred în împlinirea tuturor cuvintelor care ne-au fost spuse!"

108. Când Sfânta şi Preabinecuvântata Născătoare de Dumnezeu a tăcut după lauda şi rugăciunea ei, Sfinţii Apostoli au început să vorbească la porunca Duhului Sfânt şi au lăudat şi slăvit fiecare după puterea sa şi după cum îi dădea Duhul Sfânt. Au lăudat şi au înălţat; nemăsurata bunătate a puterii dumnezeieşti şi prin teologia lor minunată au cântat corul slăvitei Maici a lui Hristos, cum spune Sfântul Dionisie, mai sus-pomenit, în capitolul în care arată care e puterea rugăciunii, şi teologia scrisă cu hotărâre de fericitul Ierotei. Cuvântul său către Timotei pomeneşte în capitolul său adunarea Sfinţilor Apostoli la moartea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi cum prin porunca şi harul Duhului Sfânt fiecare a rostit elogiul şi lauda nemăsuratei puteri şi bunătăţi a lui Hristos Dumnezeul nostru, care a socotit bun să vină pe pământ fără a se despărţi de sânul Tatălui Său şi să se întrupeze din Fecioara neprihănită, El care a plecat cerurile şi S-a pogorât, a găsit-o pe Sfânta şi Preavestita Maria supusă şi mai adâncă decât întreaga fire a oamenilor şi a binevoit să locu-iască întru ea, şi din ea a îmbrăcat firea omenească, şi S-a milostivit şi a mântuit firea oamenilor prin slăvită şi negrăita Sa providenţă, har şi slavă, în bunătatea şi milostivirea Sa nemăsurate. Şi iată ce stă scris în cuvântul fericitului Dionisie: "îţi voi povesti apoi tot cuvântul teologiei pe care Sfinţii Apostoli şi căpeteniile preoţilor noştri l-au rostit, căci e mai presus de orice cuvânt, cum o ştii tu însuţi frate Timotei. Şi tot ce a spus apoi marilor Apostoli fericitul Ierotei, filozoful şi ucenicul marelui Pavel, Apostol prin harul Duhului Sfânt, lauda lui Hristos Dumnezeu, şi cântul şi slava Maicii Sale preacurate şi fericite, cum o ştiau apostolii şi teologii înşişi: Duhul Sfânt a deschis gura Sa ca să rostească asemenea cuvinte de preamărire". După aceasta, din nou, Sfânta Născătoare de Dumnezeu i-a binecuvântat şi inima sa s-a umplut de o mângâiere dumnezeiască.

109. Şi iată că s-a întâmplat măreaţa şi minunata venire a lui Hristos, Dumnezeul şi Fiul ei, şi împreună cu El au venit oştirile nenumărate ale îngerilor şi arhanghelilor şi alte oştiri ale serafimilor, heruvimilor, scaunelor; toţi stăteau cu frică înaintea Domnului, căci unde va fi împăratul acolo îl vor însoţi şi oştirile. Sfânta Fecioară ştia toate acestea încă de la început şi aştepta cu nădejde tare. De aceea spunea: Cred că se vor împlini toate cuvintele spuse mie. După care Sfinţii Apostoli au văzut la fel de limpede, fiecare a văzut slava după puterea sa. Şi venirea de acum a Domnului era mai măreaţă sin mai înfricoşătoare decât cea dintâi, căci S-a arătat mai strălucitor decât fulgerul şi decât Schimbarea la Faţă lucrată pe Tabor, deşi a fost mai puţin decât slava Sa firească, căci ea e nepătrunsă şi nevăzută. Atunci Apostolii au tremurat şi au căzut la pământ ca nişte morţi; iar Domnul le-a spus: Pace vouă!, cum le-a spus odinioară când a intrat prin uşile încuiate, căci erau în aceeaşi casă a lui Ioan adunaţi tot acolo, atunci de frica iudeilor, iar acum pentru moartea Maicii Domnului. Când Apostolii au auzit glasul dulce şi dorit al Domnului, au fost învioraţi şi întăriţi la suflet şi la trup, şi au început să privească cu evlavie strălucirea slavei şi faţa Sa dumnezeiesc de frumoasă. Iar Preasfânta, Preacurata şi Preabinecuvântata Maică a lui Hristos s-a umplut de bucurie, şi faţa sa strălucea de strălucirea slavei dumnezeieşti. Şi ea vedea cu frică şi evlavie slava şi strălucirea ce scânteiau din Împăratul şi Fiul ei Iisus Hristos, şi a slăvit încă şi mai mult Dumnezeirea Sa, s-a rugat pentru Apostoli şi pentru toţi cei ce se găseau acolo. A cerut mijlocire pentru toţi credincioşii oriunde erau ei, pentru lumea întreagă şi pentru tot sufletul care cheamă pe Domnul şi îşi aduce aminte de numele Maicii Sale, oriunde l-ar pomeni, ea a cerut să se reverse acolo binecuvântarea. Atunci, din nou, Sfânta Fecioară Maria a privit şi văzut slava Fiului ei pe care nici o limbă omenească nu o poate tâlcui.

110. Şi a spus: "Binecuvântează-mă, Doamne, cu dreapta Ta şi binecuvântează pe toţi cei ce Te slăvesc şi pomenesc Numele Tău şi Îţi aduc toate rugăciunile şi cererile lor!" Atunci Domnul a întins dreapta Sa, a binecuvântat-o pe Maica Sa şi i-a zis: "Fericită fii şi să se bucure inima ta, binecuvântată între femei, Marie, căci tot harul şi tot darul ţi-a fost dat de către Tatăl Meu din ceruri, şi, de aceea, tot sufletul ce va chema numele tău cu sfinţenie nu va fi lepădat, ci va afla milostivire şi mângâiere în această viaţă şi în veacul viitor. Iar tu, intră în sălaşurile cele veşnice cu pace, bucurie şi in comorile nesfârşite ale Tatălui Meu, ca să vezi slava Mea şi să te bucuri prin harul Duhului Sfânt!" Şi, de îndată, la porunca Domnului, îngerii au început să laude cu voce dulce, cu glas auzit şi dorit, iar Sfinţii Apostoli s-au închinat în Duhul Sfânt şi lăudau cu laudă îngerească. Şi aşa, Preasfânta Maică a Domnului şi-a încredinţat fericitul şi curatul ei suflet Domnului, Împăratului şi Fiului ei, şi a adormit un somn dulce şi mult dorit. Aşa cum a ocolit durerile naşterii cu o naştere negrăită, tot astfel nici durerile morţii n-au atins-o în vremea morţii sale, căci Împăratul şi Domnul firilor a fost şi atunci şi acum strămutătorul firilor. Mulţimile îngerilor şi-au întins mâinile lor nevăzute la trecerea sufletului ei sfânt. Casa şi împrejurimile s-au umplut cu o mireasmă negrăită. Iar deasupra trupului ei sfânt plutea o lumină nevăzută de ochi. Şi aşa, Învăţătorul şi ucenicii, cerul şi pământul au condus-o pe Sfânta Fecioară, Învăţătorul şi Domnul milostiv şi slăvit a dus sfântul suflet ai Maicii Sale preacurate în ceruri, iar ucenicii au aşezat trupul ei neprihănit pe pământ pentru a-l unge cu miresme şi a-l duce acolo unde ea voia, şi după puţină vreme, pentru a fi dus în rai sau în locul pe care l-ar voi Fiul şi Dumnezeu ei. Apostolii au scos sicriul pe care era culcat trupul cel mai desăvârşit decât bolta cerească al Sfintei Născătoare de Dumnezeu. L-au cinstit cu laude şi cântări, l-au sărutat cu frică şi cutremur, şi-au arătat nu numai credinţa şi dragostea lor, dar erau siguri că dobândesc har şi mare folos dacă fapta urma credinţei.

111. De îndată însă ce s-a auzit de moartea Sfintei Împărătesc, toţi bolnavii şi neputincioşii s-au strâns acolo. Atunci ochii orbilor s-au deschis, urechile surzilor s-au destupat, ologii s-au ridicat ca să meargă, demonii au fost alungaţi şi toată suferinţa şi boala s-au vindecat. Văzduhurile şi cerurile cerurilor se sfinţiseră prin înălţarea sufletului sfânt, iar pământul se făcuse cinstit cu sfinţire prin trupul ei neprihănit. Atunci Apostolii l-au îndemnat pe fericitul Petru să rostească rugăciunea îmbălsămării. Petru i-a silit pe Pavel şi Ioan să se roage. Ei însă n-au ascultat, ci s-au închinat înaintea lui ca înaintea căpeteniei Apostolilor. Fericitul Petru a ascultat cuvintelor lor cum se cuvenea în ceasul tainei. S-a rugat şi de îndată au înfăşat în fâşii sfinte şi au uns trupul ce cuprinsese pe Cel Necuprins, pe Împăratul şi Ziditorul celor văzute şi nevăzute, şi l-au aşezat pe sicriu. Şi din nou Petru a început o laudă şi toată mulţimea Apostolilor a răspuns, şi puterile ce-rurile psalmodiau nevăzut împreună cu ei, iar din pricina lămpilor, sfeşnicelor şi căţuilor, aerul strălucea înmiresmat. Apoi Sfinţii Apostoli au ridicat pe umeri sicriul cinstit şi, la porunca Duhului Sfânt, au plecat în ţarina Gheţimanilor, cum le fusese poruncit dinainte de Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Îngerii mergeau înainte, străjuiau de jur împrejur şi încheiau mersul picioarelor lor. Apostolii psalmodiau şi toţi credincioşii o conduceau cu credinţă. Convoiul Fericitei şi Preamăritei era slăvit şi solemn. Toţi neputincioşii şi bolnavii erau vindecaţi, şi nu erau doar şaizeci de voinici, viteji falnici din Israel în jurul lecticii împăratului, cum spune Scriptura, ci în chip văzut numeroşii apostoli şi următorii lor şi toţi credincioşii, iar în chip nevăzut nenumăratele puteri ale îngerilor.

112. Atunci, potrivnicul şi vrăjmaşul adevărului n-a putut să nu-şi mai arate încă o dată neobrăzarea. A îmboldit din nou pe ticăloşii iudei la pizmă şi atac, căci atunci când au văzut slăvitul convoi al cinstitei Maici a lui Hristos şi numărul Sfinţilor Apostoli şi al credincioşilor care îl urmau, şi nenumăratele minuni ce aveau loc prin harul Sfintei Împărătese, şi au auzit glasul laudelor dumnezeieşti de frumoase, ticăloasa pizmă a năvălit asupra poporului nechibzuit şi neînţelept, al neamului care cugetă pierzania, la care nu este cunoştinţă ca odinioară când mulţimile copiilor nevinovaţi mergeau înainte lui Hristos Împăratul a toate cu ramuri definic şi spuneau: Osana, binecuvântat cel ce vine în numele Domnului, Dumnezeului Israel. Atunci căpeteniile preoţilor necredincioşi şi cărturarii erau furioşi şi combăteau cu pizmă ticăloasă pe milostivul dăruitor a toate pentru a-L osândi la moarte şi încă la moarte pe cruce. Şi acum, în convoiul Maicii Sale slăvite şi neprihănite, ei s-au adunat la luptă pentru a răsturna câmpia armonioasă şi împodobită a Apostolilor şi credincioşilor, şi cu strigăte necuviincioase au pornit să nimicească adunarea dumnezeiască.

113. Atunci unul dintre necredincioşi cu statura mai înaltă decât ceilalţi, ticălos şi neruşinat, a despicat cu îndrăzneală poporul credincioşilor ce urma chivotul sfinţeniei. A ajuns la Sfinţii Apostoli ce purtau comoara cerească ce cuprinsese pe Cel Necuprins şi firea cea necuprinsă, şi-a întins mâinile sale necurate şi a apucat sicriul pe care odihnea trupul neprihănit al Preabinecuvântatei Împărătese, înaintea căruia tremurau chiar şi îngerii, şi chiar şi heruvimii îl priveau cu evlavie. Cutezătorul si smintitul a apucat sicriul ca să-l arunce la pământ. O, tu, suflet de fiară? Vânt nesăbuit! Dar de îndată a văzut dreapta răsplătire a faptelor sale, căci tocmai în clipa în care mâinile sale atingeau sicriul sfânt, amândouă i-au fost tăiate din umeri când a îndrăznit să se apropie de ceea ce nu era vrednic să urmărească nici măcar cu ochii. Mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra lui şi el striga şi urla. Plâns şi deznădejde au căzut asupra lui ca şi asupra celorlalţi iudei ce se adunaseră împreună cu el. Mânia indignării venise din mâna îngerului furios. Ei s-au retras şi au fost ruşinaţi, şi îngerul Domnului i-a urmărit. Această minune a avut loc pentru ruşinarea iudeilor şi a-i face să se teamă, dar pentru credincioşi a fost mai mult pricină de mândrie şi slavă. Iar cel care mai întâi a fost cuprins de o nebunie extremă şi a fost numărat cu atacatorii şi hulitorii lui Dumnezeu, când a fost lovit după fapta sa, s-a ruşinat, a cugetat şi şi-a schimbat dispreţul său în credinţă, iar pizma sa ticăloasă în frică şi zdrobire de inimă, iar mărturiile mincinoase şi hulele sale în căinţă şi în rugăciune. Nu mai avea mâini ca să le înalţe la rugăciune, ci cu lacrimii arzătoare şi cu glas îndurerat chema pe Fecioara sfântă şi cerea milostivirea ei.

114. Or, Cel care este pricina a toate este şi pricina oricărei bucurii, n-a socotit bun să aducă asupra celui vinovat suferinţe, dureri, lacrimi şi chinuri veşnice, ci doar o scurtă vătămare trupească. El îi vindecă pe cei răniţi fără vindecare în sufletul lor şi îi face vrednici să se facă creştini şi să fie numiţi fii ai lui Dumnezeu prin harul botezului. Apoi, i-a vindecat cu milostivire rana mâinilor sale, căci atunci când iudeul pe drept lovit şi-a recunoscut greşeala, a început să se căiască şi să ceară cu lacrimi arzătoare şi a chemat cu durere numele lui Hristos şi al Sfintei Sale Maici Maria. Sfântul Apostol Petru a dat porunca de a opri sicriul sfânt şi au strigat chemând cu rugăciuni şi cereri pe Născătoarea de Dumnezeu, şi au adus înaintea ei pe vinovatul rănit, zdrobit de căinţă prin sângele vărsat şi udat cu lacrimile ochilor săi. Atunci, el a atins sfântul sicriu nu ca mai înainte, ci s-a rugat cu frică şi cutremur, şi fericitul Petru i-a aşezat mâinile tăiate la locul lor, şi de îndată, prin harul lui Hristos şi al Preasfintei Sale Maici, mâinile tăiate din umăr s-au lipit din nou de trupul lor, şi nu numai că au pierit junghiurile durerii, dar chiar şi urma rănii nu s-a mai văzut. Din acea clipă omul acela a crezut în Hristos, a fost botezat şi s-a alăturat numărului credincioşilor, şi slăvea pe Hristos şi pe Preasfânta şi Slăvită Sa Maica. Această minune, rana năprasnică şi tămăduirea ei numaidecât, a întărit pe mulţi din cei ce şovăiau în credinţă şi i-a întors la credinţă pe mulţi dintre iudei, iar ei au mărturisit pe Dumnezeu pe care-L răs-tigniseră, pe Domnul Iisus Hristos, şi au proclamat-o pe Sfânta Sa Maică ca Născătoare de Dumnezeu.

115. Şi astfel, cu o slavă şi o laudă încă şi mai strălucitoare, Apostolii au luat din nou pe umerii lor vrednici sicriul locuit de lumină şi slăvit al Sfintei Împărătese, păzit prin porunca cerului şi a pământului, nevăzut împodobit de oştirile îngerilor şi arhanghelilor, şi de laudele şi cântările văzute şi recunoscute. Şi l-au adus la Gheţimani, şi au aşezat în mormânt trupul fără prihană, sfântul tron trupesc al lui Dumnezeu, Sfânta Sfintelor, izbăvirea firii noastre, taina înfricoşătoare mijlocind unirea dintre Dumnezeu şi omenire, cetatea lui Dumnezeu din pricina căreia e numită slăvită din neam în neam, muntele în care i-a plăcut lui Dumnezeu să locuiască, în care s-au arătat venirile Dumnezeului şi Împăratului nostru care este întru sfinţi, uşa cea închisă prin care nimeni nu a trecut fără numai Domnul singur păzind-o închisă: Fecioara cea singură printre maici, singura fără prihană Născătoare de Dumnezeu. Nu este de mirarea că Maica vieţii a fost pusă în mormânt, căci şi Fiul ei, Care e însuşi viaţa şi nemurirea, a suferit moartea trupească şi punerea în mormânt, dar prin moartea Sa a nimicit moartea şi a dăruit lumii viaţă. Nu se cuvine însă să trecem sub tăcere felul în care a fost aşezat trupul Fecioarei, cum l-au purtat în mormânt şi au aşezat sicriul încărcat de comoară nepreţuită. Căci au trebuit să ridice trupul fericit din sicriu şi să-l aşeze în mormânt, şi toţi Sfinţii Apostoli şi ceilalţi care îl însoţeau au fost înfricoşaţi şi n-au îndrăznit să atingă cu mâinile lor trupul cel cu totul sfânt căci vedeau lumina care îl acoperea şi harul lui Dumnezeu ce era peste el.

116. Din nou, aşadar, toţi Apostolii au încredinţat lui Petru şi Pavel sarcina de a pune în mormânt sfântul trup, căci Evanghelistul Ioan purta căţuia şi tămâia cu tămâie înmiresmată trupul sfânt al Împărătesei, şi îl umplea de lacrimi. Atunci Petru şi Pavel n-au atins sfântul frup cu mâinile lor, ci au luat fâşiile ce atârnau ici colo plini de evlavie şi hotărâre, şi aşa au ridicat fericitul trup din sicriu şi l-au aşezat în mormânt, ei Apostolii vestiţi şi cu totul hotărâţi care slujiseră şi cinstiseră cum se cuvine şi cu vrednicie pe Fiul său şi în chip asemănător şi pe Preasfânta Maică, cinstită de îngeri şi de oameni, pe care toate neamurile o laudă şi o fericesc, cum a spus-o însăşi Fericita cu propria ei gură. Astfel, când această sfântă şi Sfântă a Sfintelor, trupul preabinecuvântatei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria a fost pecetluit în mormânt, Sfinţii Apostoli au rămas acolo trei zile, ascultând frumoasa psalmodie a sfinţilor îngeri, psalmodie dulce şi dorită, pe care limba oamenilor nu o poate zugrăvi, precum spune prorocul David: Treceam cu mulţime mare spre casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi de laudă şi în sunet de sărbătoare. Glasul Paştelui, căci acolo era cu adevărat acest loc, sălaşul Domnului, casa minunată a lui Dumnezeu, în care i-a plăcut să locuiască Domnului slavei, Dumnezeului şi Împăratului păcii.

117. Însă martori vrednici de crezare şi nemincinoşi ne-au înştiinţat şi acest lucru, şi este vrednic de crezare şi sigur că în adunarea Sfinţilor Apostoli la moartea Împărătesei unul dintre Apostoli, prin voia providenţei, n-a putut să fie înştiinţat împreună cu ceilalţi. Şi Sfinţii Apostoli l-au aşteptat ca să dobândească şi el binecuvântarea prin întâlnirea cu trupul cel binecuvântat şi fericit. A treia zi însă a sosit şi Apostolul acesta şi i-a găsit pe ceilalţi prieteni ai săi pregătiţi să cânte psalmi în faţa mormântului sfânt. A auzit şi el psal-modia dulce a îngerilor şi i-a rugat pe Sfinţii Apostoli să deschidă mormântul cinstit pentru a vedea trupul slăvit al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Fericiţii Apostoli au ascultat cererea fratelui lor prin porunca Duhului Sfânt şi au deschis mormântul cu frică. Şi când l-au deschis, n-au mai găsit trupul slăvit al sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul şi Dumnezeul ei. Căci aşa cum Acesta S-a supus mormântului, când a suferit moartea în trup pentru mântuirea noastră şi a înviat a treia zi, tot aşa i-a plăcut să fie pus în mormânt şi trupul fără prihană al Preasfintei Maici şi ea să fie mutată în nestricăciunea cea veşnică după cum a voit, sau ca cele două materii să fie unite din nou una cu alta, căci aşa I-a plăcut Ziditorului a toate să cinstească pe Născătoarea Lui, după cum ştie El, singurul Împărat al slavei şi Domn al vieţii şi al morţii. Aşadar, mormântul s-a găsit gol. Dar fâşiile şi giulgiul în care au aşezat-o le-au aflat, însă trupul Fecioarei nu mai era, ci fusese înălţat la Fiul şi Dumnezeul ei, ca să vieţuiască împreună cu El şi să împărătească împreună cu El şi aşa a făcut să urce firea noastră în împărăţia cea veşnică, nu numai prin Fiul său, ci şi prin Maica Sa.

118. Atunci, fericiţii Apostoli s-au umplut de uimire şi bucurie şi au ştiut că întârzierea unuia dintre Apostoli s-a întâmplat prin voia providenţei pentru descoperirea acestei taine, ca pentru el să se deschidă mormântul şi să se vestească mutarea sfântului trup. Şi au lăudat pe Hristos care a cinstit-o pe Preasfânta şi Preacurata Sa Maică, căci erau plini de lumina şi mireasma mormântului sfânt în care fusese aşezat trupul Sfintei Fecioare cel mai desăvârşit; decât cerurile. Şi-n tot ţinutul Gheţimanilor s-a revărsat strălucirea şi mireasma. Au închis deci din nou sfântul mormânt, iar slăvită mutare a Sfintei Născătoare de Dumnezeu a fost propovăduită în lumea întreagă. S-a spus şi a ajuns până la urechile noastre cuvântul că Apostolul care a venit a treia zi era Toma sosit din India, pentru că aşa cum odinioară Învierea lui Hristos s-a făcut şi mai vrednică de crezare prin Toma, atunci când Domnul a intrat prin uşile încuiate în ziua a opta şi i-a arătat lui toate rănile şi coasta Sa sfântă, tot aşa şi acum, datorită lui Toma, să se cunoască mutarea trupului în chip nestricăcios fără prihană al Sfintei şi Pururea Slăvitei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria. Atunci Sfinţii Apostoli, după rugăciune şi salutări întreolaltă, s-au împrăştiat din nou fiecare în ţara propovăduirii lui, şi îi învăţau pe toţi păgânii în credinţa cea dreapta după porunca şi cu ajutorul Domnului şi cu lucrarea minunilor. Astfel, deci, cerurile şi oştirile îngerilor s-au cutremurat prin urcuşul sufletului iar mai apoi al trupului Preasfintei şi Fericitei Fecioare. Iar pământul a fost sfinţit prin purtarea ei pe pământ şi prin punerea în mormânt şi de la sfintele veşminte ale trupului său. Toate văzduhurile şi toate făpturile au primit har prin vederea ei şi bunătatea ei nevăzută şi neîncetată, şi tot pământul şi toate cetăţile şi toate sufletele credincioşilor s-au umplut şi au sporit prin lucrarea neîncetată a minunilor ei şi prin vindecările şi bunătăţile nenumărate pe care Sfânta Maica lui Hristos le arată peste fiecare. Şi cine ar fi în stare să povestească ajutoarele ei şi grija ei pentru noi toţi, sau ce limbă va rosti cum se cuvine mulţimea bunătăţilor sale?

119. Vom face cunoscut acum în cuvântul nostru întru slava lui Hristos Dumnezeu şi întru lauda Sfintei şi Preacuratei Sale Maici, nădejdea noastră şi mijlocitoarea noastră a tuturor, felul în care Născătoarea de Dumnezeu a trimis ca relicvă dorită veşmântul ei nestricăcios marii cetăţi a Constantinopolului, şi felul în care această cetate i-a fost dată în dar de poporul credincios, şi felul în care ea a desemnat-o ca o comoară neatinsă a Bisericii. Pe vremea lui Leon, marele împărat credincios al elinilor, ce a domnit după Marcian, au fost doi prinţi, unul numit Galbios şi celălalt Canditos. Ei erau fraţi prin fire şi fraţi prin bunătate, erau împodobiţi de tot lucrul bun afară de unul singur, care este culmea a tot bi-nele, adevărata credinţă. Erau lipsiţi de ea căci fuseseră cuprinşi de erezia nesăbuită a lui Arie. Ei ţineau de familia lui Aspar şi Artaburios, care în acea vreme avea mare putere în cetatea împărătească. Şi Dumnezeu i-a iertat în chip vădit, căci ei erau sprijinul ereziei lui Arie, dar harul lui Dumnezeu nu i-a lăsat pe Galbios şi Canditos în erezie, din pricina faptelor lor bune, ci i-a întors de la răutatea lor spre adevăr până acolo încât nu numai că s-au întărit pe ei înşişi în credinţa ortodoxă, dar i-au învăţat binele şi i-au călăuzit spre mântuire pe mulţi alţii ce fuseseră învăţaţi să fie în rătăcire. Cum aceştia se purtau bine şi în chip ortodox, au avut iniţiativa unei milostiviri si mai mari şi a unei bunătăţi încă şi mai sporite faţă de cei săraci spre a-i plăcea întru totul Domnului. De aceea, Preasfânta şi neprihănita Maică a lui Hristos a socotit lucru bun să dea ceva din rufele ei nestricăcioase acestei cetăţi. I-a plăcut ca această providenţă să se săvârşească prin aceşti oameni, prieteni ai lui Dumnezeu. Şi lucrul s-a petrecut în felul următor.

120. Le-a venit în gând prinţilor dragostea şi dorinţa de a merge la Ierusalim să se închine la locurile sfinte. Ei l-au înştiinţat de aceasta pe împăratul Leon şi pe împărăteasa Verina, iar din porunca lor au plecat împreună cu ei mulţi din prietenii lor şi un mare număr de oşteni. Ei au ajuns în Palestina şi au luat-o pe calea ce duce în Galileea spre a vedea şi Nazaretul şi Capernaumul. Când au sosit acolo, era seară şi trebuiau să poposească. Şi acest lucru s-a făcut prin providenţa lui Dumnezeu, şi au fost găzduiţi într-un sat mic în care printre mulţi alţii locuia şi o femeie fecioară înaintată în vârstă, evreică după lege, dar întărită şi cuviincioasă prin toate faptele, căci sufletul său a fost pentru o vreme tărâm al întunericului, dar şi vehicul pentru a primi lumina cunoştinţei de Dumnezeu. La această femeie în vârstă era depusă comoara veşmântului sfânt al slăvitei Maici a lui Hristos. Şi prin providenţa Domnului, în casa ei au poposit Galbios şi Canditos. Şi când s-au aşezat la cină, s-au uitat înăuntrul casei, şi au văzut o altă casă în care erau aprinse multe lumânări. Era plină de mireasma tâmâiei şi mulţi bolnavi erau culcaţi acolo. Astfel şi-au dat seama că era un lucru dumnezeiesc înăuntru şi au fost curioşi să ştie ce anume era. S-au dus deci şi au chemat-o pe bătrână să cineze cu ei ca să o întrebe despre acest lucru. Dar ea n-a vrut să vină şi a pretextat porunca Legii, căci nu era îngăduit unui iudeu să mănânce alături de comeseni creştini. Dar ei au trimis să meargă la ea dându-i de ştire că aceasta nu e o piedică: "Vei gusta hrana pregătită de tine şi numai din aceasta. Vei şedea cu noi doar pentru cuvânt şi ca să vorbim!" Femeia a ascultat de cei doi iluştri patricieni şi s-a dus la ei, s-a aşezat şi a început să le vorbească. După multe cuvinte în jurul mesei, au început s-o întrebe în amănunţime ce ardea înăuntrul casei, căci socoteau că e un lucru ce ţine de Legea cea veche.

121. Femeia însă a vrut să povestească despre aceste lucruri, dar fără să le descopere pricina lor. Aşadar, ea le-a spus: "Vedeţi, domnilor, mulţimea de neputincioşi? Prin voia lui Dumnezeu, demonii sunt alungaţi în acest loc, orbilor li se redă vederea, ologilor mersul, surzii aud şi orice boală e tămăduită". Dar iluştrii patricieni, iscusiţi fiind, i-au spus din nou: "Şi care e pricina atâtor minuni? Povesteşte-ne-o!" Şi ea a spus: "O predanie strămoşească a ajuns până la noi că în acest loc Dumnezeu S-a arătat unui patriarh şi de atunci a venit harul în acest loc". Când însă elinii au auzit aceasta, s-au îndoit că ea le spusese adevărul. Şi din nou i-au cerut să spună adevărul, "căci, ziceau, pentru aceasta am îndurat ostenelile şi călătoria, ca să ne învrednicim să ne închinăm Locurilor Sfinte". Ea a vorbit din nou: "Nu ştiu nimic mai mult!" Şi din nou aceştia şi-au dat seama că nu le spunea adevărul, căci Sfânta Împărăteasă ce voia să le dăruiască bizantinilor marea comoară le spunea în inimă să caute adevărul. De aceea, ei au cerut cu mai multă stăruinţă şi implorare să le spună adevărul, şi s-au jurat cu jurământ mare să o silească să spună adevărul. Atunci ea a vorbit din adâncul sufletului şi lacrimile îi curgeau, a privit în jur şi leja spus cu ruşine: "Bărbaţilor, nimănui n-a fost descoperită această taină până în ziua de astăzi, căci părinţii mei mi-au încredinţat-o cu jurământ mie, singura lor fiică. Ei au poruncit aceasta unei fecioare ca la rândul ei aceasta în ceasul morţii să o încredinţeze unei alte fecioare celei pe care o vedeţi, cinstiţi şi iluştri patricieni. A ajuns până la noi în familia mea obiceiul ca o femeie să rămână fecioară, dar acum nu mai este nimeni pe lângă mine ca să i-o pot în-ştiinţa. De aceea vă descopăr vouă lucrul. Şi iată, păziţi acest cuvânt. Acolo se găseşte într-un scrin haina Mariei Născătoarea de Dumnezeu, căci aşa am fost înştiinţaţi de bunicii noştri că Născătoarea de Dumnezeu Maria în clipa morţii sale a lăsat celor două femei care o slujeau cele două haine ale sale. Una din ele era din familia mea. Bunica a luat haina şi a aşezat-o într-un scrin, lăsând-o moştenire din generaţie în generaţie. Şi a dat porunca atunci ca o fecioară să păzească această comoară, iar acum scrinul se găseşte în mijlocul casei iar înăuntru se află veşmântul Fecioarei Născătoare de Dumnezeu de unde se fac minunile. Aceasta e cinstiţilor, adevărata pricină a lui, şi acest lucru n-a fost descoperit nimănui din Israel".

122. Iluştrii patricieni au rămas uluiţi ascultând aceasta, şi inima lor era împărţită între teamă şi bucurie, şi s-au aruncat la picioarele femeii şi i-au spus: "Fii sigură că nimeni în Ierusalim nu va auzi de la noi această istorie drept mărturie. Te încredinţăm Sfintei Născătoare de Dumnezeu însăşi, dar îţi cerem să petreci noaptea în locul unde-i aşezată sfânta comoară!" Femeia a consimţit şi au intrat în casă, şi n-au dat somn ochilor lor, nici dormitare genelor lor, ci toată noaptea au petrecut-o în rugăciuni şi în cereri, aducând mulţumiri pentru că au aflat un lucru bun şi atât de mare. Când au văzut toţi bolnavii cuprinşi de somn, au luat măsurile scrinului în care se găsea o bogăţie atât de scumpă şi au copiat întru totul forma lemnului. Dimineaţa au ieşit degrabă şi, luându-şi rămas bun de la femeie, i-au spus: "Dacă ai vreo nevoie la Ierusalim, spune-ne-o!, căci la întoarcere vom trece din nou pe aici". Ea a răspuns: "N-am nevoie de nimic decât de rugăciunea voastră, ca să vă revăd din nou în pace". Şi Galbios şi Canditos s-au dus la Ierusalim şi au împlinit făgăduinţa făcută Domnului, s-au rugat la Locurile Sfinte, au împărţit mari sume de bani săracilor, mănăstirilor şi bisericilor. Iar în timpul şederii lor acolo au chemat un meşteşugar poruncindu-i în taină să le facă un sicriaş de cutare dimensiuni şi de cutare formă, cu scânduri vechi, explicându-i tot ceea ce era nevoie. Meşteşugarul a făcut cum i se poruncise. Au poruncit de asemenea să se ţeasă şi o învelitoare cusută de aur, mândră foarte, peste sicriaş, iar când au cerut să se roage la locurile sfinte şi la mănăstiri, au dobândit rugăciunea tuturor şi binecuvântarea patriarhului, şi au plecat luând-o din nou pe drumul lor. Şi aveau cu ei sicriaşul făcut de ei şi au ajuns în statul cu pricina fiind găzduiţi cu bucurie în aceeaşi casă a bătrânei. I-au dăruit lumânări mândre şi multă tămâie şi miresme alese. Femeia i-a primit pe iluştrii patricieni cu emoţie ca pe nişte prieteni şi rude.

123. Ei însă i-au cerut din nou să stea în cămara comorii harului, şi încă o dată ea le-a îngăduit. Au intrat acolo de-a dreptul, închinându-şi rugăciunile lui Dumnezeu. Şi au cerut Sfintei Sale Maici cu lacrimi arzătoare şi au spus: "Nu sunten în neştiinţă noi, robii tăi, Împărăteasă slăvită, de ceea ce i s-a întâmplat lui Oza când a atins cu mâna chivotul Legii. Cum deci noi, care suntem vinovaţi de multe fărădelegi, vom îndrăzni să atingem acest chivot în care se păstrează o asemenea comoară? Cum vom întinde mâna noastră asupra lui dacă nu dai tu însăţi porunca? De aceea, îţi cerem şi te rugăm să împlineşti dorinţa inimilor noastre, căci suntem dornici că ducem această comoară în cetatea ce cinsteşte numele tău, ca să fie pentru ea ocrotire veşnică şi meterez de netrecut!" Au adus această cerere toată noaptea, iar dimineaţa au vărsat lacrimi şi au fost mulţumiţi că Maica lui Hristos Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor. S-au apropiat de arca sfântă cu frică şi cutremur, căci toţi cei ce erau acolo adormiseră somn adânc. Au luat arca şi au acoperit comoara lor cu bună plăcerea harului dumnezeiesc, iar în locul ei au aşezat-o pe cea care fusese meşteşugit confecţionată după asemănarea ei la Ierusalim, şi-au acoperit-o cu acoperământul ţesut în aur pe care îl făcuseră. Iar dimineaţa, au salutat devreme femeia dându-i pace, şi i-au arătat frumosul acoperământ cu care acoperiseră chivotul şi care a plăcut femeii, şi i-au făgăduit că acela va rămâne acolo pururea. Apoi au dat tuturor celor bolnavi şi ologi bani şi au plecat cu bucurie pe drumul lor. Şi când au ajuns la Constantinopol, care e cetatea Bizanţului, n-au vrut să facă cunoscut lucrul slăvit nici împăratului, nici patriarhului, căci se temeau ca împăratul să nu le ia această comoară preţioasă şi să fie lipsiţi de acest lucru bun. Ei se gândeau să păstreze acest mărgăritar preţios alături de altele cu ajutorul Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Locul în care se găseau casele lor era aproape de zidul dinspre mare, şi se numea Vlaherne. Acolo au zidit o biserică şi au fost cu râvnă în toate să nu se descopere secretul lor. De aceea au închinat biserica zidită numelui Apostolilor Petru şi Marcu. Înăuntru au aşezat marea comoară, şi s-au ostenit să împodobească sfântul locaş cu o psalmodie neîntreruptă şi cu o tămâiere înmiresmată necontenită şi cu sfeşnice şi cu lumânări neîncetat aprinse, şi aşa secretul a fost ţinut multă vreme ascuns.

124. Însă Sfintei Împărătese, nădejdea şi mijlocirea creştinilor, nu i-a plăcut ca un astfel de lucru bun să se mărginească numai la doi prinţi, şi să fie trecut cu desăvârşire sub tăcere, şi ca desfătarea de această bogăţie comună tuturor să fie doar a celor doi. Şi a dat de ştire să descopere taina ascunsă. Aşadar, ei au intrat la Leon, împăratul credincios şi slujitor al lui Dumnezeu, şi au povestit această taină dându-i de ştire în ce chip preţioasa comoară sosise cu adevărat în cetatea împărătească. Credinciosul împărat auzind aceasta s-a umplut de bucurie mare. Numaidecât a dat vestea despre comoara ascunsă, iar Galbios şi Canditos, fericiţii ce săvârşiseră această slujire dumnezeiască, erau cinstiţi de către toţi. Atunci Leon, împăratul slujitor al lui Dumnezeu, şi Verina, împărăteasa credincioasă, au zidit în acel loc cu danii împărăteşti o biserică măreaţă, şi au gătit un chivot de aur şi argint şi au pus în el comoara sfântă, şi au împodobit biserica cu daruri şi podoabe nenumărate spre veşnica lor pomenire. Împăraţii Leon şi Verina şi-au sfârşit vremea domniei lor în bunătate şi bunăvoire, şi au trecut la viaţa cea veşnică. De asemenea, Galbios şi Canditos, credincioşii şi adevăraţii slujitori ai Sfintei Născătoare de Dumnezeu s-au stins cu credinţă în slujba lui Dumnezeu. Chivotul tainei însă a rămas ca bogăţie veşnică pentru poporul credincios şi pentru cetatea slujitoare a lui Dumnezeu, în el nefiind aşezate tăbliţele gravate ale lui Moise, ci veşmântul sfânt şi cinstit al Slăvitei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu, în care a fost îmbrăcat nu numai trupul ei fără prihană şi nestricăcios, dar, în clipa în care Hristos Dumnezeu S-a întrupat şi S-a născut din ea pentru mântuirea noastră şi a fost prunc, a fost învăluit şi El nu o dată în acesta, sugând laptele după rânduiala sugarilor, El care e viaţa şi Care face să crească tot trupul. De aceea, acest veşmânt sfânt al preacuratei şi lăudatei Născătoare de Dumnezeu a rămas nestricat de atunci şi până în ziua de astăzi. În acelaşi chip, Sfânta Maică Preacurată a lui Hristos a dăruit aceleaşi cetăţi şi brâul care încingea trupul ce L-a cuprins pe Cel Necuprins, pe Împăratul a toate. Şi pentru aceasta a fost zidită frumoasa biserică a împăraţilor credincioşi întru slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce se numeşte Chalkoprateia, şi aici e păstrat brâul nestricăcios, ca o cunună de slavă şi zid al credinţei tari a cetăţii şi chezăşie de biruinţă pentru împăraţii slujitori ai lui Dumnezeu.

"CÂT DE GREU VOR INTRA BOGAŢII ÎN ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR!"- CUVÂNTUL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR LA DUMINICA a XII-a după RUSALII (TÂNĂRUL BOGAT)

Preluam mai jos, integral, omilia Sfantului Ioan Gura de Aur la pericopa evanghelica a Tanarului bogat. Sfantul Parinte pune in evidenta cateva lucruri esentiale: faptul ca tanarul a venit cu inima buna si ravnitoare la Hristos, dar a venit la El nu ca la Fiul lui Dumnezeu, ci ca la un intelept. Faptul ca nu avea viclenie si scop rau, in intrebarea lui (nu incerca nicidecum, precum altii, sa Il prinda in cuvant), dar era impatimit, era bolnav de patima agoniselii, a averii. Si, intr-un final, faptul ca Hristos chiar s-a referit la bogati propriu-zis si la iubirea de arginti propriu-zis cand a spus ca "mai usor este a trece camila prin urechile acului decat a intra bogatul in imparatia Cerului". Aviz celor care astazi si oricand au relativizat gravitatea acestui pacat mortal, al dorintei de imbogatire, al iubirii dupa "a avea" tot mai mult!

Fireste, orice patima care robeste sufletul face ca mantuirea noastra sa fie cu neputinta. Putem inlocui patima iubirii de arginti cu propriile noastre "averi", patimi, bagaj de prejudecati provenit din eul nostru egoist. Suntem impatimiti, dar arde si o ravna in inima noastra, dorim, parca sa scapam din paienjenisul pamantesc din jurul nostru. Simtim ca traim o viata "omeneasca, prea omeneasca"! Multi incepem asa, cu ravna si cu cautarea sincera si fierbinte: Cum sa ne mantuim? ... Dar ce facem, odata hotarati sa pasim inspre vesnicie? Vom merge oare la Hristos ca la un oarecare invatator, ca la un intelept? Vom privi la invatatura ortodoxa, adica la raspunsul vesniciei, ca la una oarecare, preferand mai degraba propriile "descoperiri" si prejudecati ale mintii noastre? Vom pleca oare, intristati, deoarece cuvantul Mantuitorului este prea greu, impatimirea prea mare ca sa o taiem de la noi? Sa nu fie…

Sa incercam, cu ajutorul Sfantului Ioan Gura de Aur, sa invatam sa facem altfel decat tanarul acesta bogat, iubit de Hristos, dar care a preferat dragostea sa de averi… Sa invatam sa nu umblam, innebunind cu totul, pentru a ne hrani patimile din noi mai mult si mai mult, parându-ni-se ca facem bine, ca implinim toare poruncile si ca il slujim pe Dumnezeu, ci sa invatam, cu rabdare, sa le taiem de la noi, stiind ca aceasta cu neputinta este prin fortele noastre omenesti, dar cu putinta prin harul lui Dumnezeu:

Si iata, venind un tinar la El, I-a zis: „Invatatorule bune, ce sa fac pentru ca sa mostenesc viata de veci?” (Matei 19, 16) [OMILIA LXIII]

"Unii il defaima pe tinarul acesta, spunind ca era viclean si rau, ca a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu insa nu voi sta la indoiala sa spun ca era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru ca si Hristos tot aceasta mustrare i-a facut. Nu-l socotesc deloc viclean. Si e primejdios sa indraznesti sa te pronunti asupra unor lucruri pe care nu le cunosti, mai cu seama atunci cind ai de gind sa invinuiesti. De altfel si evanghelistul Marcu inlatura banuiala ca tinarul acesta ar fi un ispititor. El spune: "A alergat la El si ingenunchind inaintea Lui, il ruga" (Marcu 10, 17); Si: "Cautind la el Iisus, l-a iubit" (Marcu 10, 21).

Tirania banilor este mare; dovada, tinarul acesta. De-am savirsi toate virtutile, dragostea de bani le prihaneste pe toate. Pe buna dreptate a spus Pavel ca este radacina tuturor relelor: "Iubirea de argint este radacina tuturor relelor". (I Tim. 1, 10).

- Dar pentru ce Hristos i-a raspuns, zicind: "Nimeni nu este bun" . (Matei 19, 17)

- Pentru ca tinarul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei multi, ca la un invatator iudeu. De aceea si Hristos ii vorbeste ca om. Totdeauna Hristos vorbeste cu cei care vin la El potrivit socotintei ce o au ei despre El. De pilda: "Noi ne inchinam la ceea ce stim" (In 4, 22); si: "Daca marturisesc Eu de Mine insumi, marturia Mea nu este adevarata" (In 5, 31). Acum cind zice: "Nimeni nu este bun", nu graieste asa pentru a arata ca nu este bun – Doamne fereste! -, ca n-a spus: "Nu sint bun", ci: "Nimeni nu este bun", adica nici un om. Si iarasi, cind spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunatate, ci pentru a pune bunatatea oamenilor in comparatie cu bunatatea lui Dumnezeu. De aceea a si adaugat: "Decit unul Dumnezeu".

Si n-a spus: "Decit Tatal Meu", ca sa afli ca nu S-a descoperit tinarului pe El insusi. Tot asa si mai inainte a numit pe oameni rai, zicind: "Daca voi, fiind rai, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri" (Matei 7, 11); i-a numit rai, fara sa numeasca intreaga fire omeneasca rea – ca "voi" nu inseamna: "voi oamenii" -, ci i-a numit asa, comparind bunatatea oamenilor cu bunatatea lui Dumnezeu; de aceea a si adaugat: "Cu cit mai virtos Tatal vostru va da cele bune celor care cer de la El".

- Dar ce L-a facut pe Hristos, m-ar intreba cineva, sau la ce I-a folosit ca sa-i raspunda tinarului asa?

- Hristos voia sa-l ridice incetul cu incetul la cunoasterea de Dumnezeu si sa-l invete sa nu mai fie lingusitor; voia sa-l desprinda de cele de pe pamint si sa-l apropie de Dumnezeu; voia sa-l convinga sa caute cele viitoare, sa stie ce este adevaratul Bine, radacina si izvorul tuturor bunatatilor; si numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, sa-L cinsteasca. Si alta data, cind Hristos a spus: "Sa nu numiti pe nimeni invatator pe pamint" (Matei 23, 10), a spus-o pentru a arata deosebirea dintre El si alti invatatori si pentru ca lumea sa stie ca El este principiul tuturor lucrurilor.

Mare rivna avea tinarul acesta de I-a pus Domnului o astfel de intrebare! A venit la Hristos sa-L intrebe de viata vesnica, in timp ce altii veneau minati de alte pricini: unii sa-L ispiteasca, altii ca sa-i vindece, sau pe ei sau pe altii.

Pamintul, adica sufletul tinarului, era bun si gras, dar multimea spinilor inabusea saminta. Uita-te ca era chiar pregatit pentru ascultarea poruncilor; il intrebase doar: "Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?" Era deci gata sa faca tot ce-i va spune Hristos. Daca ar fi venit la Hristos ca sa-L ispiteasca, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a facut cu altii, de pilda cu legiuitorul (Matei 22, 35-39). Iar daca evanghelistul ar fi tacut, n-ar fi ingaduit Hristos ca tinarul sa ramina tainuit, ci sau l-ar fi mustrat pe fata sau ar fi dat sa inteleaga ca e un ispititor, ca sa nu creada ca L-a inselat, ca s-a putut ascunde de El si prin aceasta sa se vatame. Daca ar fi venit sa-L ispiteasca, n-ar fi plecat intristat de ce auzise. Fariseii niciodata n-au plecat intristati, ci se salbaticeau cind li se inchidea gura. Tinarul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic ca n-a venit la Hristos cu gind rau, ci cu gind slab; semn puternic ca dorea viata vesnica, dar era stapinit de o alta patima, o patima foarte cumplita.

Cind Hristos i-a spus: "Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile", el L-a intrebat: "Care?" (Matei 19, 17-18). Nu L-a ispitit – Doamne fereste! -, ci credea ca sint alte porunci in afara de cele din lege, care puteau sa-l ajute sa intre in viata; iar aceasta arata ca dorea cu tarie sa indeplineasca si aceste porunci. Apoi, cind Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a raspuns: "Pe toate acestea le-am pazit din tinerete" (Matei 19, 20). Si nu s-a oprit aici, ci-L mai intreaba iarasi: "Ce imi mai lipseste inca?" (idem).

Si intrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorinte de a mosteni viata de veci. Nu era putin lucru sa creada ca-i mai lipseste ceva, ca nu-i sint de ajuns cele spuse, ca sa dobindeasca ce dorea!

- Ce-i spune Hristos?

- Pentru ca avea sa dea o mare porunca, adauga si rasplata, spunind: "Daca vrei sa fii desavirsit, mergi, vinde-ti averile si le da saracilor si vei avea comoara in cer; si vino si urmeaza Mie!" (Matei 19, 21).

Ai vazut cite premii, cite cununi da celor care merg pe drumul acesta de lupta? Daca tinarul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grait asa. Ii graieste asa, ca sa-l atraga la El; ii arata ca il asteapta mare rasplata; lasa totul la libera lui alegere si pune in umbra prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Sau. De aceea, inainte de a-i vorbi de lupta si oboseala, ii arata premiul, zicind: "Daca vrei sa fii desavirsit"; apoi ii spune: "Vinde-ti averile si le da saracilor"; si indata ii vorbeste iarasi de rasplati: "Vei avea comoara in cer"; si "vino si urmeaza Mie". Iar urmarea lui Hristos are mare rasplata: "Si vei avea comoara in cer". Pentru ca era vorba de averi, Hristos l-a sfatuit sa se lipseasca de toate; dar ii arata ca nu i se vor lua averile, ci se vor mai adauga altele la acelea pe care le are si ca are sa primeasca mai mult decit i-a poruncit sa dea; dar nu numai mai mult, ci cu atit mai mult cu cit cerul e mai mare decit pamintul si inca si mai mult. A spus "comoara", ca sa arate, atit cit se poate omeneste arata, cit de bogata este rasplatirea; ca nu se pierde, ca nu poate fi furata. Nu-i de ajuns sa dispretuiesti banii si averile, ci trebuie sa hranesti cu ele pe saraci si inainte de toate sa urmezi lui Hristos, adica sa faci toate cele poruncite de El, sa fii gata de junghiere, de moarte in fiecare zi.

"Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea lui si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24). Porunca aceasta de a-ti varsa singele e cu mult mai mare decit porunca de a te lipsi de averi; si nu putin ajuta la aceasta despartirea de averi.

"Auzind, tinarul a plecat intristat" (Matei 19, 22). Evanghelistul, ca si cum ar fi vrut sa arate ca a patimit ceva firesc, a zis: "Ca avea avutii multe".

Nu sint stapiniti de patima aceasta cei care au putine averi la fel ca aceia care sint inconjurati de multe avutii! Dragostea de avutii este mai tiranica la acestia din urma. Am spus mereu si nu voi inceta de a o spune ca inmultirea averilor aprinde mai mult flacara, ii face mai saraci pe cei bogati; ca bogatia le inmulteste dorinta si-i face sa duca lipsa de multe. Uita-te si aici cit de puternica era dragostea de averi la tinarul acesta! Se apropiase de Domnul cu bucurie si cu dorinta de a ajunge mai bun; dar cind Hristos i-a poruncit sa se desparta de averi, dragostea de averi l-a apasat si l-a ingreuiat atita, ca nu l-a mai lasat sa mai graiasca ceva, ci l-a facut sa plece tacut, trist si amarit.

Ce a spus Hristos? "Cit de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!" (Matei 19, 23).

Hristos nu defaima averile, ci pe cei stapiniti de averi. Daca un bogat intra cu greu in imparatia cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Daca esti impiedicat sa intri in imparatia cerurilor cind nu dai averile tale, gindeste-te ce foc stringi pe capul tau cind iei averile altora!

- Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor ca bogatul va intra cu greu in imparatia cerurilor, cind ucenicii erau saraci si n-aveau nimic?

- Ca sa-i invete sa nu se rusineze de saracie; isi indreptateste oarecum porunca ce le-o daduse de a nu avea nici un fel de avere (Matei 10, 9-10).

Cind a spus ca e greu, a spus mai mult chiar, a spus ca e si cu neputinta; si nu simplu cu neputinta, ci a spus cu tarie ca e cu neputinta, aratind lucrul acesta cu pilda camilei si a acului.

"Mai lesne este sa intre camila prin urechile acului, decit bogatul in imparatia cerurilor" (Matei 19, 24). Prin aceasta pilda Hristos a aratat ca nu mica este rasplata pentru cei care sint bogati si pot sa filozofeze. De aceea a si spus ca aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca sa arate ca cel care vrea sa indeplineasca porunca are nevoie de mult har.

Tulburindu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus: "Aceasta este cu neputinta la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putinta" (Matei 19, 26).

- Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cind ei erau saraci, ba chiar foarte saraci? Pentru ce dar s-au tulburat?

- S-au tulburat, pentru ca se intristau de mintuirea celorlalti oameni, pentru ca aveau mare dragoste de toti oamenii, pentru ca isi si capatasera inima de invatatori. Cuvintele lui Hristos i-au facut sa tremure si sa se teama atit pentru intreaga lume, incit au avut nevoie de multa mingiiere. De aceea Hristos S-a uitat mai intii la ei si apoi le-a zis: "Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu". A mingiiat sufletul lor cutremurat de spaima cu privirea Lui blinda si dulce.

Dupa ce le-a potolit nelinistea – ca aceasta a aratat-o evanghelistul prin cuvintul: "privind la ei" -, ii incurajeaza cu cuvintul, le vorbeste de puterea lui Dumnezeu si asa ii face sa aiba incredere.

Iar daca vrei sa afli in ce chip ajunge cu putinta ceea ce-i cu neputinta, asculta. Hristos n-a spus: "Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu" ca sa te descurajeze si sa te faca sa te departezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputinta de indeplinit, ci ca sa te gindesti la maretia acestei fapte, ca sa sari cu usurinta la indeplinirea ei, ca sa rogi pe Dumnezeu sa-ti ajute in aceste lupte frumoase si sa dobindesti viata vesnica.

- Dar cum pot ajunge cu putinta cele cu neputinta?

- Daca te lepezi de averi, daca te desparti de bani, daca smulgi din sufletul tau pofta cea rea. Ca savirsirea unei astfel de fapte nu se datoreste numai lui Dumnezeu; Hristos a grait asa ca sa arate maretia acestei fapte. Asculta ce spune indata. Cind Petru I-a spus: "Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie" si L-a intrebat: "Ce, oare, va fi noua?" (Matei 19, 27), Hristos, dupa ce a aratat care e rasplata lor, a adaugat: "Si oricine a lasat case sau tarine sau frati sau surori sau tata sau mama va lua insutit si viata vesnica va mosteni". Asa ajung cu putinta cele cu neputinta!

- Dar cum poate bogatul lasa toate averile sale? ma intrebi. Cum mai poate iesi la suprafata cel care a fost cufundat intr-o pofta atit de mare de averi?

- Daca va incepe sa se desparta de cele ce are, daca va renunta la tot ce e de prisos.Facind asa, va putea merge si mai departe, si va alerga mai usor pe aceasta cale.

Nu cauta, dar, sa faci totul dintr-o data; ci, daca ti se pare greu sa te lepezi dintr-o data de averi, paseste pe scara aceasta, care te duce la cer, incetul cu incetul, treapta cu treapta. Dupa cum celor bolnavi de friguri, carora li se varsa fierea in ei, nu numai ca nu li se stinge setea daca maninca si beau, ci li se aprinde si mai mult arsita, tot asa si cu iubitorii de averi; acestia aprind si mai mult pofta aceasta rea – mai amara chiar decit fierea – daca o hranesc cu averi. Atunci o sting, cind scot din sufletul lor pofta de cistig, dupa cum mincarea putina si golirea stomacului scapa pe om de boala de fiere.

- Dar cum ajungi sa-ti scoti din suflet pofta de cistig?

- Daca te gindesti ca nu-ti va inceta pofta de cistig atita vreme cit esti bogat, atita vreme cit te topesti de dorinta de a avea mai mult. Odata scapat de averi, vei pune capat si acestei boli. Nu umbla, dar, dupa cit mai multe averi, ca sa nu umbli dupa lucruri ce nu le poti atinge, ca sa nu te imbolnavesti de o boala fara leac, ca sa nu ajungi un om vrednic de mila, innebunit dupa averi.

Raspunde-mi la intrebarea aceasta: Cine se chinuie si sufera: Cel care doreste mincaruri si bauturi scumpe si nu-si poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are aceasta pofta? Negresit, cel care pofteste, dar nu poate sa aiba parte de ce pofteste. Atit este de dureros sa nu-ti poti satisface pofta cind poftesti ceva si sa nu bei cind iti este sete, ca Hristos, vrind sa ne descrie chinul din iad, ni l-a zugravit sub chipul unui om care nu-si poate satisface dorinta; ne-a dat ca pilda pe bogatul care se pirjolea de sete; dorea o picatura de apa si n-o putea avea; asa se chinuia. Deci omul care dispretuieste banii si averile pune capat poftei; iar cel care vrea sa se imbogateasca si umbla dupa cit mai multe bogatii isi aprinde si mai mult pofta si n-o stinge niciodata; de-ar cistiga mii de talanti, pofteste altii tot pe atit de multi; de-i cistiga si pe acestia, pofteste altii de doua ori pe atitia; si, mergind tot asa inainte, doreste ca totul sa i se prefaca in aur: si muntii si pamintul si marea. Este innebunit de o nebunie noua si infricosata, care nu poate fi niciodata stinsa.

Si ca sa cunosti ca raul acesta nu-l opreste adaugindu-i mereu noi averi, ci luindu-i averile, ia aminte la cele ce-ti spun: Daca ti-ar veni vreodata pofta nebuneasca sa zbori si sa mergi prin vazduh, spune-mi cum ti-ai potoli pofta aceasta nebuna? Ti-ai face, oare, aripi, ti-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ti-ai convinge mintea ca doresti lucruri imposibile si ca nu trebuie sa incerci asa ceva? Negresit ca ti-ai convinge mintea.

- Dar e cu neputinta sa zbori, mi-ai raspunde.

- Dar e mai cu neputinta sa afli hotar poftei acesteia. Este mai usor ca oamenii sa ajunga sa zboare, decit sa puna capat poftei de averi prin adaugirea de averi. Cind cele poftite sint cu putinta se poate pune capat poftei prin satisfacerea poftei; dar cind cele poftite sint cu neputinta, un singur lucru trebuie sa urmarim: sa indepartam de la noi pofta; altfel nu-i cu putinta sa-ti linistesti sufletul. Asadar, ca sa nu ne chinuim zadarnic sufletul, sa parasim dragostea de averi, care ne supara necontenit si niciodata nu poate sa taca, si sa ne indreptam spre o alta dragoste, care ne face fericiti si are multa usurinta. Sa dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atit de mare, iar cistigul, nespus. E cu neputinta sa nu izbutesti cind priveghezi cit de cit, cind esti cu mintea treaza, cind dispretuiesti averile, dupa cum neaparat trebuie sa pierzi comorile cele de sus cind esti robit de averi si inlantuit de ele.

Gindindu-te, dar, la toate acestea, alunga din sufletul tau pofta aceasta rea dupa averi si bani. Nici asta n-o poti spune: ca daca esti lipsit de comorile cele viitoare, esti fericit cu comorile acestea pamintesti. Dar chiar daca ar fi asa, asta ar fi cea mai mare pedeapsa si chin. Dar nu-i cu putinta asta. Pofta de bani si de averi, inainte de a te arunca in iad, te arunca aici, pe pamint, in niste chinuri groaznice. Pofta aceasta a darimat multe case, a dezlantuit cumplite razboaie, a silit pe multi sa-si puna capat zilelor; dar inainte de aceste primejdii prihaneste nobletea sufletului; il face pe om las, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, rapitor, lacom si adeseori il impinge sa savirseasca cele mai mari pacate.

Poate insa ca te incinta sa vezi stralucirea argintului, multimea slugilor, frumusetea caselor, cinstea si respectul cind iesi in oras!

- Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

- Daca te gindesti ce fac din sufletul tau bogatiile; daca te gindesti cit il intuneca, cit il pustiesc, cit il fac de nerusinat, cit il uritesc. Daca te gindesti cite rele ai savirsit ca sa aduni atitea averi; daca te gindesti cu cite oboseli si cu cite primejdii iti pastrezi bogatiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poti pastra pina la sfirsit, ci tocmai cind ai inlaturat toate primejdiile, atunci vine moartea si de multe ori arunca toate bogatiile tale in miinile dusmanilor tai, iar pe tine te duce cu miinile goale, fara sa poti lua ceva din toate averile tale, ci numai ranile si buboaiele ce le-ai capatat din pricina lor. Asa pleaca sufletul tau de pe lumea aceasta!

Cind vezi, dar, pe cineva stralucind pe dinafara din pricina hainelor si din pricina suitei lui numeroase, cerceteaza-i cu de-amanuntul constiinta lui si vei gasi inauntru numai pinza de paianjen, vei vedea mult praf. Gindeste-te la Pavel si la Petru! Gindeste-te la Ioan Botezatorul si la Ilie! Dar, mai bine spus, gindeste-te la insusi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde sa-Si plece capul. Imita-L pe El si pe robii Lui! Gindeste-te cit de mare si de nespusa este bogatia lor! Iar daca dupa ce ai privit putin bogatiile lor ti se intuneca iarasi mintea si vederea din pricina bogatiilor de pe pamint, ca si cum te-ar fi lovit intr-un naufragiu niste valuri puternice, asculta hotarirea lui Hristos, Care-ti spune ca este cu neputinta sa intre bogatul in imparatia cerurilor. Pune in fata acestei hotariri a lui Hristos muntii, pamintul si marea si prefa-le pe toate, daca vrei, cu mintea in aur. Vei vedea ca toata aceasta bogatie de aur nu egaleaza pierderea imparatiei cerurilor. Imi vorbesti de atitea si atitea hectare de pamint, de zece, de douazeci sau chiar mai multe case, de tot atitea bai, de mii de robi sau de doua ori pe atitia, de trasuri ferecate in aur si argint! Eu iti spun numai atita: Daca fiecare dintre voi, bogatilor, si-ar parasi saracia lui - ca bogatia voastra e saracie fata de aceea de care vreau sa va vorbesc - si ar ajunge proprietarul intregii lumi; daca fiecare din voi ar avea sub stapinirea lui atitia oameni citi sint acum peste tot pe pamint si pe mare; daca fiecare din voi ar stapini toate: lumea, pamintul, marea, casele, orasele si neamurile; daca pretutindeni toate izvoarele i-ar izvori aur in loc de apa, ei bine, eu voi spune ca un om atit de bogat nu face trei parale daca pierde imparatia cerurilor! Daca se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogatii trecatoare, atunci cind nu le dobindesc, ce n-ar mingiia, oare, daca si-ar da seama cit de mari sint bogatiile cele negraite de pe lumea cealalta? Nimic! Nu-mi vorbi mie de bogatia averilor, ci gindeste-te la paguba mare ce o sufera indragostitii de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogatiei lor; patesc la fel ca unul care pierzind onorurile cele mari din palatele imparatesti, are numai o gramada de baligar si se fuduleste cu ea. Ca intru nimic nu se deosebeste multimea bogatasilor de o gramada de baligar. Dar, mai bine spus, baligarul e mai bun decit averile; e de folos si pentru ingrasarea pamintului si pentru incalzitul bailor si pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul ingropat la nimic din acestea nu este de folos. Si de-ar fi numai nefolositor! Dar asa, daca nu este intrebuintat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare in sufletul stapinului lui, da nastere la nenumarate rele. Din pricina asta scriitorii pagini au numit iubirea de argint acropola a rautatilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine si mai nimerit, radacina a tuturor relelor.

Gindindu-ne la toate acestea, sa invatam sa rivnim cele ce merita a fi rivnite. Sa nu rivnim case stralucite si nici mosii intinse, ci pe barbatii care au multa indraznire inaintea lui Dumnezeu, pe cei care se imbogatesc in ceruri, pe stapinii acelor comori, pe cei cu adevarat bogati, pe cei saraci de dragul lui Hristos, ca sa dobindim bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatalui impreuna cu Sfintul Duh, slava, putere, cinste, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin".

Din “Omiliile la Matei“, Sf. Ioan Gura-de-Aur

Duminică, 15 august, orele 10.00 Capela Gråbrødre Kirkegård (adresa: Store Gråbrødre Stræde12, 4000, Roskilde)

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL- CUVÂNT LA PRAZNICUL "ADORMIRII MAICII DOMNULUI"

Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Sfânta Liturghie va fi urmată apoi de o agapă creştină.